Viziunea integratoare asupra omului privit că fiinţă socială, ca entitate complexă bio-psiho-socială a determinat cerinţa metodologică pentru cuprinderea unitară a diferitelor forme de terapie în plan biologic si psihologic.

Dacă avem în vedere faptul că sensul oricărui demers terapeutic este de a restitui omului bolnav, pe lângă sănătatea fizică şi psihică şi condiţia psihosocială a normalităţii, înţelegem de ce metodele terapeutice complexe ar fi de neconceput fără terapiile sociale în care se încadrează ca elemente distincte terapia ocupaţională şi ergoterapia. Numai prin acţiunea lor complexă şi complementară se parcurge drumul necesar de la recuperarea fizică, biologică la reintegrarea socială şi profesională.

Înţelesul sintagmei de terapie ocupaţională derivă din cuvintele utilizate pentru a o descrie:

Terapie: tratamentul unei boli sau a unei dizabilități

Ocupație: activitatea în care ești implicat

Activitate : formă sau condiția de a fi implicat

Scop : acele eforturi direcționate pentru atingerea obiectivelor

Independent : este acea condiție de autosatisfacerea a nevoilor, a fi autonom

Funcționare : capacitatea unei persoane de a acționa în parametrii optimi în mediul în care își desfășoară activitățile

Daca definim “Terapia ocupațională”, putem spune că este utilizarea terapiei în activitățile zilnice cu persoane sau grupuri în dorința de a simula roluri sau situații regăsite acasă, la școală , la serviciu, în comunitate sau în alte situații sociale. (AOTA,2004)

Pe scurt, „terapia ocupaţională organizează servicii pentru acei indivizi ale căror capacităţi de a face faţă sarcinilor zilnice sunt ameninţate de tulburări de dezvoltare, infirmităţi fizice, boli sau dificultăţi de natura psihologică sau socială” (Council on Standards – 1972) WILLARD şi SPACKMAN (1983).

În acest sens, Mosey subliniază ideea conform căreia terapia ocupaţională este preocupată, în primul rând, „să ajute individul să-şi dezvolte deprinderile adaptative ilustrate în comportamente învăţate, care-i permit să-şi satisfacă nevoile personale şi să răspundă cerinţelor mediului.” WILLARD şi SPACKMAN (1983)

Schizofrenia este gresit inteleasa de publicul general si clinicienii au o responsabilitate in a combate miturile si credintele eronate despre aceasta tulburare. Cunostintele despre patologia asociata tulburarii, abilitatea de a lucra cu o abordare de echipa si dorinta de a relationa cu persoana cu schizofrenie sunt esentiale pentru succesul unei interventii.

Terapia ocupationala reuneste intr-o metoda coerenta mai multe abordari si isi propune sa promoveze sanatatea si starea de bine in toate aspectele vietii de zi cu zi. Programele de interventie sunt structurate astfel incat sa faciliteze integrarea si functionarea persoanei in mediul sau social, profesional, interrelational si personal. Principiul de baza al terapiei ocupationale este implicarea activa a persoanei in procesul terapeutic.

Terapia ocupationala le ofera persoanelor cu schizofrenie posibilitatea de a-si imbunatati abilitatile practice necesare pentru performarea sarcinilor pe care le au de indeplinit. Participarea activa in sesiunile de terapie reprezinta o oportunitate de a lua decizii si de a dobandi mai mult control asupra propriei situatii. Cercetatori precum Gerard Hogarty, de la Universitatea din Pittsburg, au aratat ca terapia in combinatie cu medicatia antipsihotica este mai eficienta decat medicatia singura in reducerea numarului recaderilor si in adaptarea la provocarile pe care le implica schizofrenia.

Unul dintre aspectele deficitare cu care se confrunta persoanele cu schizofrenie il reprezinta performarea rolurilor sociale. Rolul reprezinta un set de asteptari care definesc pozitia unei persoane în societate. Rolurile au fost definite ca “un buchet de atribute si asteptari social determinate, asociate unor pozitii sociale”(Turner 1998). Cand tulburarea debuteaza devreme persoana nu are timpul necesar pentru invatarea si exercitarea rolurilor, existand situatii in care singurul rol, chiar si dupa varsta de 35 ani, este doar acela de fiu/fiica. In cazul in care schizofrenia debuteaza dupa 26 ani (varsta de referinta pentru considerarea unui handicap sau al unei tulburari), desi persoanele au avut timp sa se implice in activitati si roluri, abilitatile lor pot fi grav afectate de simptomele pozitive si negative.

Putine roluri ramase si performate de persoanele cu schizofrenie sunt vazute ca fiind disfunctionale de catre societate. Unul din aceste roluri este cel de pacient. Acest rol poate fi vazut ca fiind disfunctional deoarece implica un patern de comportament pasiv, dependent, opus celui activ, independent (Parsons, 1951; Pearlin, 1983; Wessen, 1965; Wolfensberger, 2000). In plus, indivizii diagnosticati cu schizofrenie au adesea deficit in invatarea si/sau mentinerea abilitatilor interpersonale necesare pentru a interactiona si a exersa roluri pozitive, acceptate social.

Acest deficit de abilitati se manifesta in domenii precum igiena personala, management FINANCIAR, obiceiuri legate de masa, gatit, utilizarea transportului public, folosirea timpului liber (Broekema, Danz & Schloemer, 1975; Liberman et al, 1993; Mann et al, 1993). Tratamentul pentru aceste persoane poate reduce simptomele, iar programul de activitati promoveaza implicarea in activitate si interactiunile sociale.

Interventiile prin care terapia ocupationala atinge aceste obiective in schizofrenie sunt:

Activitati structurate – se dezvolta abilitati, se invata comportamente diverse, abilitati de coping si management al timpului; potential pentru dezvoltarea de abilitati de petrecere a timpului liber si creste stima de sine cand sarcinile sunt indeplinite cu succes.

Activitati expresive – se lucreaza pe comunicarea nonverbala, abilitati creative si emotionale; potential pentru dezvoltarea de abilitati de petrecere a timpului liber si creste stima de sine cand sarcinile sunt indeplinite cu succes.

Psihoeducatie – folosita pentru a invata abilitati de viata dar si pentru managementul simptomelor; trainingul asertivitatii; a fi constient de starea de sanatate.

Abilitati de viata functionale – autoingrijire de baza, igiena, imbracaminte, prepararea meselor si managementul banilor.

Trainingul abilitatilor sociale – eficient in mod special in grup, implica comunicare verbala si nonverbala.

Training pre/vocational – include dezvoltarea de abilitati de baza precum abilitati de prezentare si interrelationare, gestionarea timpului, management financiar. Obiectivele de reintegrare profesionala trebuie gradate si uneori, poate fi nevoie de suport continuu.

Cele mai multe activitati se adreseaza mai multor domenii deficitare si terapeutul trebuie sa adapteze si gradeze activitatile pentru a veni cat mai bine in intampinarea nevoilor individuale sau ale grupului. Obiectivele tratamentului pot fi atinse in diferite feluri folosind o varietate de tehnici individuale sau de grup.

Terapeut Ocupational

Elena Pana

Interventia, cu mijloacele specific terapiei ocupationale, urmareste anumite obiective generale:

1. Dezvoltarea, mentinerea si recuperarea nivelului de functionare al fiecarei personae pe cat mai mult posibil;
2. Compensarea deficientelor functionale prin preluarea functiilor afectate, de catre componentele valide ale persoanei;
3. Prevenirea destructurarii anumitor functii ale organismului;
4. Introducerea unei stari de sanatate si incredere in fortele proprii ale persoanei.

Un plan de interventie din domeniul terapiei ocupationale la persoanele cu handicap trebuie sa cuprinda, in detaliu, activitati din domeniile fundamentale de actiune.

Astfel, activitatile de viata cotidiana trebuie sa cultive actiuni cum ar fi, spre exemplu, pieptanatul, spalatul dintilor, imbracare, hranire sau formarea expresiei sociale.

Activitatile de ergoterapie pot include ingrijirea hainelor, pregatirea mesei, intretinerea casei, planificarea financiara, cultivarea deprinderilor de munca, maturizarea social-vocationala, pana la planificarea existentei dupa pensionare.

Activitatile de joc si loisir cuprind, in principal, explorarea diverselor categorii de jocuri accesibile persoanei, precum si obtinerea de performante ridicate in anumite jocuri si distractii, mergand pana la trezirea interesului subiectului pentru anumite hobby-uri, colectii, inclusive din domeniul artistic.

Cum am mai aratat, interventia organizata pe directiile amintite, determina formarea la un individ de deprinderi, aptitudini si capacitati conform scopului urmarit. Aceste modificari provocate vizeaza componentele senzorio-motorii, cognitive sau sociale ale persoanei.

1. Modificarile din component senzorio-motorie se refera la:

– integrarea senzoriala cu accent pe dezvoltarea sensibilitatii, formarea perceptiilor chinestezice, a schemei corporale, localizarea spatial, s.a.m.d.;

– zona neuro-musculara, care cuprinde realizarea reflexelor, a tonusului muscular, dezvoltarea lateralitatii, cultivarea motricitatii generale si fine etc;

– controlul si coordonarea miscarilor, in general, si a miscarilor articulatorii implicate in folosirea limbii, in particular.

1. Exersarea componentelor cognitive urmareste:

– dezvoltarea activitatilor de cunoastere, in ansamblul lor;

– orientarea in spatiu sit imp;

– activarea atentiei simemoriei;

– formarea notiunilor;

– rezolvarea diverselor probleme;

– generalizarea invatarii subiectului.

1. Educarea componentelor psiho-sociale ale persoanei se refera la:

– asumarea de roluri si valori;

– cultivarea de interese;

– folosirea individuala a conceptelor;

– imbunatatirea relatiilor sociale;

– formarea abilitatilor implicate in sustinerea unei conversatii;

– formarea deprinderilor de autogospodarire si a capacitatilor de autocontrol in activitate.

Procesul de terapie ocupationala are drept scop rezolvarea problemelor specific ale subiectului pentru a-l ajuta sa realizeze o adaptare optima la mediul sau de viata/

Deseori, punem semnul egal – în mod incorect – între medicul psihiatru, psiholog, psihanalist şi psihoterapeut. Aş vrea să stabilim, pentru început, care sînt diferenţele dintre aceştia?

Văzut din interior, este radical diferit, dar, din nefericire, cred că 90% dintre oameni îi confundă. Psihiatrul urmează Facultatea de Medicină, după care se specializează în psihiatrie, deci în tulburări psihice, boli mintale, pentru tratarea cărora poate să administreze medicamente. Psihologul este specialistul care studiază funcţionarea normală a individului, dar şi funcţionarea lui anormală, se formează în a putea evalua o persoană, funcţiile şi personalitatea acesteia. Ambele profesii, după terminarea studiilor, deschid calea către o supraspecializare – psihoterapia. În cadrul psihoterapiei există mai multe orientări, iar psihanaliza este una dintre ele.

Prinşi în vîltoarea evenimentelor sociale, economice, personale, ne confruntăm zilnic cu diverşi „monştri”. Putem considera că singurătatea se manifestă, uneori, ca o boală?

În primul rînd, singurătatea şi, mai ales, conotaţia sa negativă implică, de fapt, o percepţie subiectivă, în principal dezagreabilă faţă de o anumită situaţie. Or, sînt oameni care trăiesc foarte bine în singurătate. Putem să facem o distincţie între singurătate şi solitudine, şi atunci să considerăm că solitudinea este ceva dorit sau care ne aduce un beneficiu. E, poate, momentul în care reuşim să fim cu noi înşine, să ne gîndim cine sîntem, ce dorim, unde vrem să ne ducem, ce am făcut pînă acum, care sînt valorile noastre…

Atunci singurătatea apare drept necesară, naturală…

Problema este că, atunci cînd spuneţi „natural”, am putea să subînţelegem din asta că toţi oamenii au asemenea momente. Or, nu ştiu dacă e aşa (chiar dacă uneori ar fi bune astfel de momente de căutare de sine). Ce vă pot spune este, de exemplu, că am întîlnit de curînd o doamnă care îmi spunea: „Am trăit o săptămînă minunată, am fost într-un sat, singură, nu mi-am văzut soţul, nu mi-am văzut fetele, n-am vorbit la telefon, n-am avut televizor, am stat într-un şezlong si m-am simţit minunat”. Prin simplul fapt că menţiona existenţa unei familii, ne dăm seama că avem de-a face cu o fiinţă socială în sensul comun, înconjurată de oameni, în nişte relaţii semnificative, dar pentru care, din cînd în cînd, solitudinea de tipul acesta are un efect extraordinar. Persoana respectivă consideră această perioadă de solitudine ca fiind semnificativ mai bună decît ce-a trăit în ultimele luni. Dacă ne referim la singurătate ca la o stare care nu e aleasă, ci – mai mult sau mai puţin – impusă, trăită extrem de neplăcut, atunci ea nu e o boală. Însă cred că societatea de tipul celei în care ne aflăm noi trăieşte un moment particular, în care presiunea cotidianului, imaginea dată de mass-media, de reclame, este cea a posibilităţii unei vieţi fericite, în care sîntem, de la început şi pînă la sfîrşit, tineri, sănătoşi, alergînd în costume de baie pe o plajă paradisiacă, spre nişte iaurturi cu 0% grăsimi. Şi atunci, faţă de acest canon – pentru că devine o normă –, orice abatere, orice comportament diferit este considerat aproape ca o patologie, e anormal, apare o psihiatrizare complet nenaturală a vieţii obişnuite. Sentimentul e acela că oamenii nu mai vor să accepte că în viaţă există moarte, boli, suferinţă, aceasta fiind normalitatea; imaginea dată nouă e că oamenii aceştia sînt tot timpul într-un grup, sînt întotdeauna în familii fericite, eventual familii multigeneraţionale… Ceea ce, de fapt, în societatea actuală este rarisim; doar condiţii economice particulare pot determina trăirea mai multor generaţii sub acelaşi acoperiş. Astfel, oameni care altminteri ar fi trăit confortabil un anumit grad de însingurare consideră că este o problemă, pot suferi din cauza asta şi, în orice caz, le este foarte ruşine să admită că sînt singuri. Totuşi, pentru majoritatea populaţiei, într-adevăr, singurătatea este un factor de stres. Există multe statistici – de exemplu, în SUA numărul locuinţelor în care este o singură persoană s-a dublat de la 6 la 12% în aproximativ 20 de ani. La fel, a crescut foarte mult numărul celibatarilor care nu-şi acceptă cu uşurintă statutul, şi de aici o proliferare a agenţiilor care propun să mijlocească întîlniri. Dacă oamenii îşi trăiesc relativ rău singurătatea, într-o manieră foarte neplăcută, acesta poate să fie un factor care să contribuie la apariţia unei suferinţe încadrabile în entităţi nosologice clar definite.

S-a constatat o diferenţă între felul în care percep singurătatea femeile şi bărbaţii?

Trebuie ţinut cont aici şi de sex: sînt studii americane care arată că a aparţine unei reţele de suport social – înţelegînd prin asta a avea un anumit număr de persoane care au statutul de confident – are un rol protector pentru echilibrul nostru psihologic. Sînt studii care arată că absenţa reţelei este un factor de depresie ca entitate patologică pentru femei; observaţia nu pare valabilă şi pentru bărbaţi. Pentru sănătatea somatică este un factor important; sînt studii care clasează singurătatea la acelaşi nivel cu fumatul şi alcoolul, considerîndu-l mai patogen decît obezitatea şi lipsa exerciţiului fizic. Există o literatură care s-a dezvoltat în ultimii 10-15 ani, în care apar informaţii legate de consecinşele singuratăţii privind bolile somatice, imunitatea şi altele, de multe ori invalidate de alte studii. Încet, dar sigur se conturează un domeniu nou şi este evident că singurătatea a devenit o preocupare pentru comunitatea ştiinţifică.
Sînt studii genetice unde au fost urmăriţi gemenii monozigoţi sau dizigoţi. Şi se pare că există o heritabilitate pentru însingurare de 40-48%, dar acest lucru nu trebuie privit ca un blestem genetic: poţi avea o vulnerabilitate, dar e posibil ca ea să nu se exprime niciodată, dacă tu eşti într-un cadru în care contactul social şi stabilirea de relaţii sînt favorizate. Evaluarea genetică a fost făcută de o echipă de cercetători olandezi, sugerînd şi un proces de selecţie naturală.

Există şi o altă perspectivă, plecînd de la boala psihică – acolo unde aceasta există. Una dintre fobiile cele mai răspîndite este fobia socială, ceea ce popular este denumit timiditate. De fapt, fobia socială implică un grad de severitate care modifică viaţa individului. Există un suport genetic, dar sînt şi alţi factori de viaţă, de educaţie care intervin, o vulnerabilitate care se exprimă pentru că sînt condiţii care facilitează dezvoltarea ei. În sfîrşit, trebuie menţionate bolile psihice grave la care un factor important în excluderea socială a celor care suferă îl constituie stigmatul argumentat prin presupusa lor imprevizibilitate şi periculozitate. În cazuri extreme, pacienţii înşişi ajung să internalizeze prejudecăţile celor din jur, ceea ce îi descurajează să dezvolte contacte sociale şi adaugă un factor patogen în menţinerea bolii.

Cum se schimbă aceste trăiri în funcţie de vîrstă?

Sînt momente de foarte mare singurătate în adolescenţă. Uneori sînt legate de lipsa anumitor competenţe sociale. Alteori, poate să fie din cauza faptului că adolescentul aparţine unui grup minoritar, de exemplu homosexual ceea ce creste si riscul suicidar. Un alt grup este constituit de oamenii care evoluează social fără dificultăţi: au o viaţă profesională, au o familie şi la un moment dat intervine divorţul; iar atunci, pe la 40-45 de ani, devin însinguraţi: bărbaţi şi femei, care îşi desfăşoară existenţa într-un cadru cunoscut şi restrîns, nu mai au timp şi nici posibilitatea de a întîlni pe cineva nou. Apoi este singurătatea bătrînului care, după o viaţă în care a îndrăgit prezenţa celorlalţi, se regăseşte fără parteneri sau prieteni, care au părăsit aceasta lume, şi neglijat de propria familie prinsă în obligaţiile vieţii cotidiene şi care nu realizează cît de necesară ar fi atenţia lor… Sînt singurătăţi trăite în registre diferite, în funcţie de vîrstă şi de sex.

În ce fel tehnologia schimbă viaţa individului, relaţiile interumane, noţiunea de singurătate, avînd în vedere că există multe reţele de socializare, avem mii de prieteni în listă…?

Auzind însuşi termenul care se foloseşte – „prieteni pe Facebook” – mi se încreţeşte pielea pe mine. Prietenia reprezintă o relaţie speciala cu consecinţe emoţionale pozitive, securizante: foarte multă lume defineşte prietenul ca persoana care i-ar fi imediat şi neconditionat alături într-un moment de cumpănă. Acest tip de relaţie contribuie la echilibrul nostru neuro-hormonal. Mai mult, sînt studii care arată că acest echilibru se stabileşte doar în prezenţa fizică a prietenului. Cu alte cuvinte, virtualul nu compensează realul. Probabil că pe unii tineri acest lucru îi miră şi consideră că virtualul are nişte virtuţi suplimentare, dar nu este deloc aşa.

Comunicăm foarte mult „online”, dar fragmentat, inegal. Nu se mai produce apropierea firească, treptată, care apare în urma interacţiunii directe cu omul din faţa noastră.

Faptul că am intrat atît de rapid în era computerelor îi face pe unii să aibă sentimentul că au foarte multe relaţii, deoarece comunică cu foarte multe persoane. Dar nu au exerciţiul social al contactului direct şi nu ştiu foarte bine ce să facă, nu au răbdare să construiască o relaţie, nu-şi dau seama că aceste lucruri trebuie clădite în timp, obţinute printr-un anumit efort; de aceea exista înainte noţiunea de „a face curte”, de exemplu. Acum lucrurile se desfăşoară cu o altă viteză, cu o notă de plată în suferinţă.

Practic, ardem etape care ar fi esenţiale în construirea unei relaţii reale…

Exact. Pentru că timpul îţi permite să te adaptezi la celălalt. Şi adaptarea este uşoară cînd eşti îndrăgostit. Nu o simţi ca pe un efort, ca pe o corvoadă, uneori nici nu-ţi dai seama că te adaptezi, pentru că motivarea este atît de mare, pentru că fascinaţia pe care celălalt o exercită asupra ta este atît de importantă, încît nimic nu pare sacrificiu, nimic nu pare greu şi eşti dispus să faci „totul” ca sa construiesti ceva profund si de duarata.

Să vorbim şi despre reversul monedei – însingurarea ca urmare a părăsirii…

Situaţiile sînt extrem de variate, dar nu întîmplător se foloseşte termenul de „doliu” al unei relaţii. Este evident că separarea, abandonul, moartea uneia dintre persoanele semnificative – părinte, partener sau un copil (cînd este răsturnată ordinea biologică), toate au un efect devastator. La un moment dat, persoana găseşte suficiente resurse pentru a-şi recăpăta echilibrul, fără ca vreodată să poată uita de pierderea suferită. Păşeşti mai departe şi îţi construieşti o viaţă care-ţi aduce bucurii, în care te simţi util… Însă trebuie făcută o distincţie: una este cînd cuiva i-a murit un părinte şi apoi îşi clădeşte propria viaţă de familie – lucrurile au, oarecum, un caracter de normalitate; alta e cînd îţi moare copilul şi cu totul altceva cînd te părăseşte persoana iubită. Există o vorbă populară – „iubirea vieţii mele”. Dacă întîmplarea face că nu aceea era, de fapt, iubirea şi că, de-abia după acea despărţire, întîmplarea face să găsească persoana despre care într-adevăr poate spune acest lucru, atunci sigur că ceea ce s-a întîmplat înainte este uitat. Dacă persoana pierdută este cu adevărat iubirea vieţii noastre, atunci rămîne un regret, fără să paralizeze existenţa sau să împiedice o viaţă fericită pe mai departe.

Cum izvorăsc, din singurătate, viciile, dependenţele?

O persoană singură va sta în faţa televizorului, va bea, va fuma, va mînca prea mult… Ceilalţi ne stimulează să menţinem un anumit standard, un respect faţă de sine care în singurătate se poate pierde, iar în cazuri extreme descoperim oameni care acasă, lipsiţi de prezenţa celuilalt, mănîncă din cratiţă, beau direct din sticlă, nu menţin o igienă minimă. Apoi, intervin probleme la nivel intelectual, pentru că fiecare dintre noi, privind un film, citind o carte, urmărind evenimente politice, are impresia că a înţeles ceva. Confruntarea cu un alt punct de vedere este sanogenă, pentru că ne forţează să facem asocieri, să construim discursuri, să găsim argumente. În cazul singurătăţii, toată această parte esenţială dispare.

Cum se leagă singurătatea de depresie şi anxietate?

Singurătatea poate fi unul dintre factorii care favorizează apariţia unei patologii. În afară de studiul care arată că singurătatea este un factor important de vulnerabilitate pentru apariţia depresiei la femei, dispunem de numeroase alte date. Dacă ne gîndim la o persoană care a suferit o pierdere şi începe să facă atacuri de panică (o tulburare anxioasă extrem de chinuitoare), putem spune că factorul primar de stres este trauma. 50% din populaţie divorţează, dar 2-3% fac o depresie după un divorţ, restul – nu. Deci oamenii, trecînd prin acelaşi eveniment, au vulnerabilităţi diferite faţă de diverse patologii. Singurătatea poate să joace un rol, dar într-un context bogat de vulnerabilitate biologică şi de circumstanţe individuale, sociale, FINANCIARE. Sînt studii care arată că persoane singure și care suferă din această cauză, chiar fără să prezinte o patologie, au anumite modificări la nivel cerebral şi studii de imagistica cerebrală arată că circuitul de răsplată (reward) din creier este afectat.

În astfel de cazuri, oamenii apelează de multe ori la medicamente, dar e aceasta o soluţie, de fapt?

Am să vă dau un exemplu: cînd am terminat eu facultatea, eram obligaţi să mergem la ţară, iar un cuplu de prieteni apropiaţi s-a nimerit într-un sat de munte; ea a făcut o depresie şi a trebuit să ia medicamente, pentru că i se părea insuportabil să fie acolo, el a început să înveţe o limbă străină, să cultive tot felul de mirodenii…

E ceva ce ţine de atitudine – un fel de înţelepciune ca cea care vine odată cu vîrsta: acceptăm că sîntem muritori şi mergem mai departe, fără ca ziua de azi să ne fie întunecată. Desigur, uneori, singurătatea în urma unei despărţiri are foarte mult din semnele unei depresii – pierderea chefului şi a plăcerii, insomnii, gînduri negre care se repetă, lipsa poftei de mîncare, dereglări la nivelul funcţionării cognitive, toate sugerează, într-un fel, un tablou depresiv. Sînt situaţii în care, din lipsă de timp, medicului i se cere să rezolve problema imediat şi atunci persoanei respective i se administrează un antidepresiv, un anxiolitic, eventual un hipnotic, un medicament de somn, iar aceasta se simte mai bine, mai repede decît dacă ar fi metabolizat natural suferinţa pe care o avea în momentul respectiv… Pentru unii este soluţia ideală. Problema este că la momentul acela dificil se ajunge ca urmare a unui anumit mod de a gîndi, a unui fel de a se comporta, poate a unor reacţii emoţionale excesive. Luînd doar medicamente, individul nu va explora cauzele şi, deci, nu va şti să le corecteze, ceea ce îi creează o fragilitate pentru viitor.

Radu Teodorescu este medic psihiatru la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Alexandru Obregia”. De asemenea, este preşedintele Asociaţiei Române de Terapii Comportamentale şi Cognitive, precum şi al Asociaţiei de Psihiatrie Comunitară.

a consemnat Patricia MIHAIL

În viața zilnică, jucăm cu toții un număr variat de roluri în relație cu celelalte persoane importante din viața noastră. Pe măsură ce o boală mintală (sau de orice alta natură) avansează, unele dintre roluri pot să fie întrerupte, întrucât individul găsește că îi este din ce în ce mai greu să facă față responsabilităților și așteptărilor celorlalți.

Impactul pe care îl poate avea o boală mintală asupra familiei unui individ și asupra celorlalte persoane importante din viața lui este o dimensiune importantă a problemei și încă una în care asistentul social trebuie adesea să se implice.

În mod frecvent, familia poate părea la un prim contact, ostilă și defensivă și este, în aceste situații, prea ușor să i se atribuie un anumit cuantum în vina de a fi produs boala.

Cu toate acestea, o relatie bazată pe înțelegerea simpatetică a situației este de obicei posibilă.

Rudele au sarcina sa sprijine persoana cat si demersul terapeutic iar pentru acest lucru au nevoie sa inteleaga ce se intampla cu acestea.

Comportamentul dificil al persoanei dar si gandul puternic de inutilitate al familiei in legatura cu boala acestuia, se transforma intr-un sentiment de frustrare, furie și vinovăție.

Parte din munca terapeutului ocupational constă în a descifra aceste sentimente, de a ajuta indivizii dar si familia acestora să înțeleagă ce se intampla dar si cum sa ofere sprijin.

PROGRAM

Iar pentru acest lucru familia are nevoie de raspunsuri, de incredere in acest PROGRAM, de a invata cum să se implice, deoarece ei sunt acele persoane care pot ajuta profesionistul să integreze  programul mai usor in viata tanarului.

• Să primească răspuns la  întrebări
• Să accepte situaţia în care se află
• Să deprindă abilităţi de management al stresului şi de rezolvare a problemelor specifice îngrijirii acestuia
• Să deprindă abilităţi specifice pentru a comunica cu persoana şi a-i acorda îngrijirile necesare
• Să primească sprijin pentru îngrijirea persoanei
• Să comunice şi să coopereze cu echipa de profesionişti care îngrijesc persoana
• Să înţeleagă importanţa participării lor (directe sau indirecte) în planificarea serviciilor şi intervenţiilor medico-sociale acordate persoanei cu dizabilitiăţi
• Să îşi ofere un timp alocat pentru propria odihnă şi recuperare.

Infiintata prin initiativa fam. Grigore care doreste construirea unui Complex Ocupational pentru tineri cu dizabilitati intelectuale cu grad mediu si accentuat.

Fundatia Grigore are ca obiectiv, crearea de servicii alternative, servicii ce vor creste calitatea vietii persoanelor cu dizabilitati intelectuale beneficiare ale acestui proiect. Totodata va promova o politica sociala bazata pe respectarea drepturilor omului.

Complexul Ocupational va fi situat in comuna Domnesti, judetul Ilfov pe un teren al Fundatiei. Constructia a inceput in luna septembrie 2008 avand in plan: centrul de Terapie Ocupationala, cantina (atelier protejat), centru respiro(locuinta protejata) si o sala de sport (Kinetoterapie, terapie psihomotrica si gimnastica de intretinere). Centru de terapie ocupationala este functional din Ianuarie 2014 si ofera servicii de consiliere si interventie pe dezvoltarea de abilitati de viata independeta.

Centrul de terapie ocupationala este un centru de zi ce urmareste dezvoltarea autonomiei personale , dobandirea abilitatilor sociale, de comunicare si inter-relationare precum si pregatirea tinerilor cu dizabilitati intelectuale pentru o viata adulta si independenta.

Centrul de terapie ocupationala este alcatuit din atelier de lumanari decorative, sala de mese, sala de activitati sportive, bucatarie, dus, si sala de activitati creative.

Centru de respiro-locuinte protejate in care sub supravegherea permanenta a unui psiholog tinerii cu dizabilitati intelectuale vor locui 5 zile pe luna, perioada in care acestia sunt evaluati (comportamentul individual in centrul de respiro si in afara acestuia, la cumparaturi, igiena personala si a locuintei, auto-gospodarire). In programul Centrului de respiro sunt incluse programe educationale si activitati de socializare ce au ca scop prevenirea proceduri de institutionalizare a acestor beneficiari de servicii si pregatirea lor pentru o viata sociala independenta.

Finantarea constructiei Complexului Scolar se va face din fonduri obtinute din sponsorizarile unor persoane fizice cat si a diversilor agenti comerciali care au inteles ca acesti tineri cu dizabilitati intelectuale au dreptul la o viata independenta si pentru aceasta trebuisc ajutati.

In ajutorul lor poate veni orice persoana fizica salariata completand formularul 230 ce reprezintaCererea unei persoane fizice sa decida asupra destinatiei sumei reprezentand pana la 2%din impozitul anual pentru sponsorizarea unei entitati nonprofit, dar si orice societate comerciala, in temeiul legii nr. 32 / din 19.05.1994, modificata prin O.G. nr.36 / 1998, care doreste sponsorizrea unei entitati nonprofit pe baza unui contract de sponsorizare in forma scrisa, conform codului fiscal in vigore poate plati 3% din cifra de afaceri, dar nu mai mult de 20% din impozitul pe profit anual.

Cu multumiri,

Presedinte

Grigore Sandu